Bacăul e un oraș mic, dar cu mari ambiții politice, care nasc multe posturi de televiziune. Deocamdată, avem cinci stații locale, dintre care emit trei, una e în mutare, iar ultima aleargă de nebună ca electronii liberi în căldare.
Publicul potențial zilnic al televiziunilor locale este de 5.000 de persoane, dacă luăm în calcul și copiii, scrie Gabi. Asta înseamnă influență scăzută, apropiată de mediul online (ziare, bloguri), care, totuși, e în creștere puternică. La credibilitate, mediul online stă mai bine, prin multitudinea de subiectivități care, însumate, au un grad ridicat de echilibru.
De ce preferă băcăuanii să belească ochii la parlamentarii ce apar pe posturile centrale? Sau de ce ne uităm la dezbaterile electorale din Capitală, în loc să ne vedem interesul aici, în Bacău?
Răspunsul e tot la managementul stațiilor locale. Grilele de programe sunt prăfuite, împietrite, niște pietre de moară. De asemenea, calitatea programelor lasă în cele mai multe cazuri de dorit.
Pe modelul televiziunilor, și publicul s-a divizat. Cine se uită la TV Bacău n-o să se lămurească în veci care-i treaba cu încălzirea, CET, convențiile individuale, Centrul de afaceri, Pasajul subteran, Spitalul Municipal. Prea mulți dintre angajați s-au transformat în propagandiști sau simple lipitori electorale, cantitatea de informație corectă merge către zero.
De-un timp, telespectatorii 1TV Bacău sunt privați de o minimă doză de spirit critic. La telefon, un om, cu un caz special, cu mari probleme, fără datorii, dar fără căldură, a primit de la moderator o întrebare finală: aveți convenție individuală? Cu alte cuvinte, de ce-ai sunat la noi, nu știi că avem ochelari de cal?
La Realitatea TV, e mai simplu, știrile au texte greu de înțeles, stupide, echilibrul e perfect, nimeni nu se supără.
Câți cumpără două ziare, ca să compare? Câți privesc mai multe posturi locale? Foarte puțini. Șefii televiziunilor fac presă din birou, habar n-au ce-i interesează pe oameni, se mulțumesc să protejeze mecanic orgolii politice și nu conștientizează că laudele deșănțate fac răni electorale chiar adrisantului. Nici atacurile demente nu servesc nimănui. Un exemplu este Tristul Deșteptarea, dar se vede treaba că nimeni nu vrea să învețe lecțiile istoriei.
Care-i soluția? Munca. Fără muncă nu se poate face nimic. Profesionalizarea oamenilor de presă e a doua. Echilibrul e a treia. Toate sunt de durată, nu mai e nimeni naiv, orice „organ” are o direcție. Important e ca direcția aia să nu însemne că trebuie să o dea zilnic prin bălării.
Încet-încet, publicul va prinde încredere. Dar cine mai are răbdare în ziua de azi?
Prea multa politica falsa, la televizor. Apar oameni care nu au nimic de spus, dar au bani ca sa-si cumpere spatiu de emisie.